Iubesc o minune…

Sunt o ciudata… in sensul ca… ma atasez foarte repede de oameni fie si daca nu`i cunosc personal. Internetul iti da multe posibilitati de a cunoaste new people.

Candva, undeva, virtual, am cunoscut o persoana. Un barbat. El plecat departe, casatorit, eu intr-o relatie stabila. Nu eram genul de a cunoste oameni pentru relatii

 Am vorbit. Ne-am placut instantaneu. Am ajuns sa tin la el foarte mult. Pot sa afirm cu inima usoara ca il iubesc. Stiti un sentiment de implinire de fiecare data cand vorbeam cu el.

Mi-a devenit my best friend. Stiam ca lui pot sa ii spun orice.  Am avut o legatura foarte stransa. Nimic sexual. Doar o prietenie cat se poate de sincera. A fost o perioada foarte grea pentru mine. El a fost acolo. Umarul pe care am plans, urechea care m-a ascultat, cel care mi-a dat sfaturi, mana care mi-a intins servetelul, fie chiar si virtual. A fost o minune pentru mine.

Un timp nu am mai vorbit. Fie nu am prea avut timp de internet fie datorita diferentei de fus orar nu am reusit sa ne prindem on`.  M-am gandit la el foarte des. De multe ori intrata intr-o discutie neuronashu` imi zbura la el. Imi lipsea. Simteam … e greu de explicat… simteam ca lipseste ceva. Viata mea era ok, dar imi lipsea el. Era un gol pe care doar el il poate umple.

Ok… a trecut aproape un an. Un an in care nu am vorbit. Azi, am simtit ca e el… pur si simplu am simtit. Paranoia ma bantuie dar l-am simtit. Am vorbit, putin ce-i drept, dar i-am spus ca imi lipseste , ca-i o minune pentru mine, ca-l iubesc. El cu aceiasi obisnuinta m-a alintat, mi-a spus tot ceea ce imi spunea in trecut. M-am simtit atat de bine… pur si simplu intindeam mana pentru a atinge ecranul. Imi venea sa plang si nu stiu daca era de bucurie pentru ca am apucat sa ne spunem ceva sau pentru ca nu ne vorbim prea des.

Internetul pana la urma nu e un lucru chiar atat de rau. De fapt mi-a daruit ceva nepretuit… un prieten. .. o minune.